[în suspensie]

© to cHiLLMama

Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am citit în ultima vreme - o căutare surprinzătoare pe Google: am chef sa te iubesc in secret (via Iren).

BONUS.

[piese de joi - the masterplan]

O listă aleatorie de sunete ce n-au apucat să ajungă piese de joi. Ia-o şi savureaz-o ca pe o cutie cu fondante, fiecare nouă bomboană degustată fiind parcă mai bună decât prima.


[The Shore - Hard Road]

The Shore sunt un fel de The Verve mai mici, mai melodioşi, mai delicaţi. Muzică de aşteptat amurgurile de sfârşit de mai şi dimineţile cu rouă de sfârşit de august. Muzică de aşteptat noi începuturi.

[Vive la Noiz - Bird Song]

:: Ce mi-a plăcut cel mai mult la Vive la Noiz (în afară de faptul că tuspatru membrii trupei sunt bistriţeni) e că nu e nimic complicat de descifrat la ei. Vorbim de o trupă sinceră, ce cântă cu mare drag. De o Adela (la la) la microfon a cărei voce explorează de fiecare dată noi şi noi nuanţe şi spaţii sonore. Muzică făcută cu poftă, pentru pofticioşi de alternative. Lucrează de zor la un album ce promite multe (temă acasă: de ascultat primul lor EP, Dark Clouds and Silver Linings, plin de bunătăţuri audio).

[Air Traffic - Come On]

:: Traficul aerian în zona indie rock e tare aglomerat. Numeroase formaţii decolează promiţător pentru a se prăbuşi apoi prea devreme (probleme cu alcool ori cu droguri, succes urcat la cap, disensiuni în interiorul trupei, you know the drill). Dar, dacă ai radarul bine setat, poţi avea ocazia să dai peste trupe promiţătoare, încă neieşite complet la iveală, şi care fac o muzică impecabilă. Şi dau ca exemplu pe englezii Air Traffic, care au un singur album scos până acum, Fractured Life (2007). Şi de pe care Come On face parte, ca bonus track. Da, bonus track. Am zis. (Apropo, nu-i aşa că vocea solistului aduce a cea a lui Matthew Bellamy?)

[Mint Royale - Singin' in the Rain]

:: Singin' in the Rain e un remix după o piesă din 1929. Păstrează din original pofta de viaţă, dar o modifică radical, adăugându-i o percuţie impresionantă, texturi şi straturi sonore stelare ce-ţi vor pune sângele în mişcare de îndată ce apeşi play. Infuzie de big beat happiness!

[UNU' - Robo Băiat Bun]

:: UNU' e numai unu' în muzica românească, unul din proiectele nu obligatoriu inovative, dar aducătoare de entuziasm, de energie vie, de urgenţă, de elementul fun atât de absent la noi. Se vorbeşte de un al doilea album, ce se pare că va fi lansat în februarie. Boxele vor scoate fum!

[instantanee Comedy]

Comedy men. Pe voluntarii Comedy îi puteai recunoaşte rapid după badge-urile colorate sau după puloverele cu zâmbăreţul de pe afişele festivalului. Dar mai ales după zâmbetele largi arborate, ca semn caracteristic breslei din care făceau parte (nu degeaba Meeting Pointul a fost stabilit în Bastionul Croitorilor). Îi întâlneai la tot pasul, mişunând prin locaţiile importante din centrul Clujului, împărţind pliante, programe de festival, surâsuri. Mai toţi oameni simpatici, senini, foarte deschişi. Din păcate, nu am avut la dispoziţie decât 9 numere de Comedy (publicaţia oficială a festivalului), aşa că nu am reuşit să-i intervievăm pe toţi mai bine de 100 pentru pagina dedicată lor. Adevărul e c-ar fi fost frumoasă o colecţie de 108 felurite poveşti şi zâmbete...
Făcând pe voluntarii. Alături de Adi, am făcut parte din departamentul Press & PR. Da, noi. Mr. Nuts şi Mr. Beer. Dincolo de atribuţiile obişnuite (de la gestionarea Meeting Point-ului şi organizarea de anumite evenimente, monitorizarea presei, împărţirea acreditărilor de presă şi până la distribuirea de ziare şi pliante, aranjatul mobilei cât mai fengşui ori datul cu mopul), în timpul liber (aveam şi noi momente când eram serioşi, serios!) am contribuit cu mici articole şi (flash-)interviuri la ziarul festivalului. Denisa chiar îmi spunea azi că îi e dor de una dintre rubricuţele noastre, Plus/Minus. Mie unul mi-e parcă şi mai dor de discuţiile de dimineaţă cu Adi, când puneam la cale cele ce aveam să le scriem. Dialogurile curgeau fără direcţie, logică, Dumnezeu, ca-ntr-un sitcom nereuşit. Ajungeam, invariabil, să ne înecăm în râsete şi sughiţuri. Un amănunt pe care-l aminteam mereu şi pe care am fi vrut să îl scriem în fiecare zi la Minus era că [inside joke alert] nici azi n-am reuşit s-o agăţăm pe Simona Pătruleasa. Din nefericire, nu a fost să fie. Nici s-o publicăm (fraza), nici s-o agăţăm (fata).
Vouchere! În primele zile de festival, nu ratam vreo ocazie de a face mişto de voucherele pentru băuturi. Să ne imaginăm că domnul A3, cartonat (alb) şi-a sa prealucioasă domniţă A4 (roşie) ar dori să aibă o progenitură. După cum deja ştim, colile de hârtie nu au fost înzestrate cu capacitatea de a se reproduce. De aceea, frumosul nostru cuplu de celuloză ar apela la un centru de colectare a hârtiilor abandonate pentru a înfia o foaie cu anumite calităţi (dimensiune, masă, sarcină de rupere, rezistenţă la plesnire şi aplatizare) prin care să se asemene întrucâtva cu părinţii adoptivi. Şi care-ar fi alegerea perfectă? Ai ghicit, voucherul Comedy! Care nu încăpea în mai nici un buzunar ori portmoneu. Bine, lăsând încă o glumă proastă deoparte, festivalierii au judecat corect situaţia: oricât de troscodit ar fi fost voluntarul, era imposibil să piardă din ochi ditamai cuponoaiele pentru licori. Fie vorba între noi, adevărata problemă a fost că unii dintre noi le-am consumat pe toate încă de la primele petreceri. Dar şi pe asta am rezolvat-o repede, introducând în joc plosca oficială [easy like joi morning] (aka voucherul de inox), întotdeauna (magie!) plină. Pe deasupra, se găsea întotdeauna o/un voluntar(ă) drăguţ(ă) şi amator de apă plată cu lămâie, dornic să îţi facă cinste ţie, consumatorului de alte... licori cu lămâie. Ori un concurs de karaoke cu premii constând în şi mai multe vouchere!
Lucky men. Miercuri, la Bastion s-a pus de un gulaş (party). Care a fost cam... prea bun! Încă mai tânjim după el, ca nişte culinary junkies. Cu doze perfecte de cărnuri afumate, cartofi fierţi la fix şi un sos diabolic de bun, pe cât de gustos, pe atât de iute. Totuşi, nu îndeajuns de spicy încât să dezmorţească atmosfera. Ce-i drept, ambientul nu îl ajuta: era un frig afară de crăpau pietrele ca bulgării de sare, iar în Bastion erai întâmpinat de o căldură ireală, asezonată sonor de nişte muzici aduse de drăguţii de la City Plaza, care, totuşi, ar fi tranchilizat şi un elefant pe speed. Aşa că am decis să intervin: când cei de la sonorizare nu erau atenţi, l-am conectat pe Trei (mp3playerul) la sistem. Să fi fost gulaşul, să fi fost vinul fiert, să fi fost radioul Press & PR nou deschis, cert e că multe D-uri orizontale au înflorit pe feţele invitaţilor - o miniprimăvară a zâmbetelor în toiul unui octombrie mai posac decât de obicei. Nu a mai comentat nimeni de playlist, lumea era încântată, unii dădeau din picioare, alţii veneau să întrebe numele unor piese. Moment magic: votcă cu lămâie savurată la ultimul etaj al Bastionului Croitorilor, seara târziu, cu The Verve - Lucky Man rezonând în toată clădirea.
Oameni faini. Badge-urile uşurau facerea de cunoştinţe noi - săreai rapid peste asl pls-urile obişnuite şi peste întrebările despre culorile şi trupele preferate când povesteai pentru prima dată cu cineva. Aveai chiar senzaţia că o/îl cunoşti de o viaţă. Nu ştiu cum se face că la Comedy s-au strâns o groază de oameni faini, efervescenţi, cu poftă de tot şi toate. Cuplurile se formau peste noapte (la propriu!). Petrecerile de karaoke se transformau ad-hoc din reprezentaţii solo în concerte în toată regula, cu toţi ţopăind bezmetic, îmbrăţişaţi. Dar, peste toate voucherele, peste toate party-urile, peste toate reuniunile de departamente la filme ori la cafea, rămân oamenii din spatele cortinei galben-negre. Le mulţumesc pentru nişte zile glorioase, fără o (dez)ordine anume, Andrei Farcău, colegă la facultate şi la ziarul festivalului, care ne ţinea mereu în ritm cu predarea articolelor sunându-ne încontinuu şi pe care abia acum am descoperit-o cu adevărat, Biancăi Felseghi, editor coordonator al ziarului festivalului şi redactor la Ziua de Cluj, care a fost mereu îngăduitoare cu noi şi nu ne-a reproşat nimic, chiar dacă nu am fost cei mai prompţi (pseudo)jurnalişti, lui Bogdan, my brother from another mother (anumite poze confirmă!), Denisei şi capişonului ei drăguţ (se rezolvă şi cu cartofii prăjiţi!), Andrei Huţuţui (se rezolvă şi cu pocherul!), Alexandrei, care ne-a introdus în paradisul cafelei adevărate (cu caşcaval!), titirezului neostoit Cornel, Sorinei, alături de care am prins, din păcate, o singură tură de serviciu la Bastion, Soniei, asistentă Meeting Point, care, în momentele noastre (rare) de apatie, avea întotdeauna o poveste interesantă ori o curiozitate de împărtăşit, neobositei Roxane, coordonatoarea departamentului nostru, pe care am cunoscut-o prea târziu (mare păcat... dar venim la deschiderea barului!), cavalerului necunoscut din Bastion, mereu dispus să te asculte ori să dea un sfat folositor (tăcerea lui e grăitoare!), lui Răzvan The Man Onu, Florinei, patroană a zâmbetelor şi sfântă a voucherelor, Daliei (prima Dalie pe care o cunosc în 21 de ani pe planeta asta), căreia tot o să-i iau un interviu cumva (ţi-am promis), Mădălinei (a doua Mădălină pe care o cunosc), coordonatoarea voluntarilor, care totuşi ne-a primit în festival, chiar dacă i-am făcut o impresie proastă la început (sper să şi-o fi schimbat între timp... în bine!), Sabrinei, care mi-a iertat buctişurile vocii din duetul de pe One ori de pe The Scientist, Adelei & Co., fără de care finalul din Hey Jude nu ar fi fost la fel de entuziasmant, lui Alex, unul din DJ-ii din 30 Plus, care mai că nu mă alunga acasă noapte de noapte (mai vroia şi omul să doarmă!), Danei, pe care nu am mai văzut-o de vreun an şi care a avut un şoc când m-a văzut cu barbă, cu puloverul şifonat (it's hard being a volunteer, ya know?), sorbind din ploscă (imediat m-a întrebat dacă trec prin ceva perioadă mai nefastă, mai ales că auzise la un moment că mă despărţisem de o fată care i-a fost tare dragă) - situaţie delicioasă, cu care m-am jucat imediat (teribil de amuzant!), Carinei & friends (Oana şi Cristi), pentru cel mai simpatic interviu luat de mine la acest festival, fetelor din Amsterdam Shop, care au avut priceperea şi (mai ales) răbdarea de a face instantaneu un om fericit (voucherul de inox e de senzaţie! sărumâna!)... şi multor, multor alţii pe care, din rateuri de memorie cauzate de recente disponibilizări masive de neuroni personali (aşa se întâmplă când ai la dispoziţie prea multe vouchere pentru băuturi...), i-am uitat (pe moment). Ne vedem când ne-ntâlnim!

When I look back
I see the landscape
That I have walked through
But it is different.

All the great trees are gone.
It seems there are
Remnants of them

But it is the afterglow
Inside of you

Of all those you met
Who meant something in your life

Olav Rex

[piesa de joi #50]

[I Am Kloot - Proof]

:: Cineva zicea deunăzi că piesele de joi sunt cam triste. Mă opun. Proof, de exemplu, mi se pare un soi de Bitter Sweet Symphony: deşi vorbeşte cu un uşor regret (asumat) despre potecile sinuoase ale vieţii, există ceva în fundal, uplifting, ce-mi aminteşte că există mereu o rută alternativă, uneori poate mai lungă, însă întotdeauna mai bine asfaltată. An avenue of hope, cum ar zice solistul I Am Kloot (call me tra-la-la, but I think it's the la-la-la in the end that does just that!). Care I Am Kloot produce un indie rock extrem de fin, plin de tâlcuri/twisturi delicioase + un detaliu care-i desăvârşeşte gustul: vocea aspră a solistului, de somnambul-fumător înrăit.
:: Mi-e lehamite să deraiez ca de obicei pentru astă (cel mai probabil) ultimă piesă de joi. Mai bine povestim totul la o ţigară / un pahar de whiskey (după caz).

hey, could you stand another drink?
I'm better when I don't think...
seems to get me through

BONUS: Crash/Land, de pe ultimul album In-Fligh Safety (We Are an Empire, My Dear, 2009). Din punctul meu de auz, piesa verii.

[stelar!]

Captain's log, data stelară 26092009. Ora 18:30. Însoţit de amicul Rareş, cobor în halta Cluj-Napoca, asta nu înainte de a ajuta o blondină drăguţă să-şi dea jos bagajul voluminos din trenul cel de Bistriţa (deja a devenit tradiţie). Lăsăm schimbul de priviri şi de eventuale ID-uri messengeriene pentru altă ocazie, căci nu e vreme de pierdut. Trebuie să ne pregătim pentru electro night - all night. Iar pentru asta e nevoie de bilete (pe care le preluăm de la Laura, ce ni le-a cumpărat cu ceva zile înainte, sărumâna elegant!), hrană (optăm pentru a fast junk meal, care, chiar dacă mustind a sosuri ieftine, cancerigene, are un aport caloric hipersuficient pentru noaptea ce are să vină) şi cazare (după ce Laurenţiu ne anunţă că nu ne mai poate găzdui, având o problemă, intră în scenă Angi, chitaristă la Vive la Noiz şi, în timpul liber, îngerul nostru păzitor pe ce avea să fie magic 26...).

Ajungem după 23 la Polus Center, alături de Angi. La intrarea în food court, unde urmează să aibă loc concertul, o mulţime pe cât de pestriţă, pe atât de gălăgioasă, adunată grămadă, precum pinguinii. Pe de o parte, pentru că e frig, pe de alta, pentru că există o (!) singură variantă de acces către interior. Şi, ca bonus, un procedeu complicat de a intra - în grupuri de 5 oameni care sunt atent percheziţionaţi, apoi îndelung scanaţi (mă rog, biletele lor) şi apoi delicat tag-uiţi cu brăţări colorate corespunzătoare zonelor de acces. După ce Angi îşi cumpără biletul, ocupăm şi noi locuri la ceea ce poate fi descris, cu o oareşce aproximaţie, prin maldăr ori purcoi uman. Şi se înaintează greu, foarte greu...

Ne mai dezmorţim glumind pe seama unei presupuse cozi la intrarea în Rai, unde, la urma urmei, e un singur bodyguard, Sfântul Petre - să vezi acolo distracţie! Probabil şi în Iad e la fel, numai că acolo nu se grăbeşte nimeni să intre... Se poate şi mai rău, concluzionăm. În spate se aud vagi fluierături. Într-un moment de inspiraţie, ne strecurăm prin mulţime urmând doi jurnalişti cu aparate şi trepiede. Ca să nu incităm gloata, îi spunem unuia dintre dânşii Sergiu (Sergiu, stai că venim şi noi cu voi! sau Băh, ce noroc că am dat de tine, Sergiule! sau Băh, unde naiba e Sergiu?). Îi pierdem rapid urma prin buluc, dar repetăm figura cu un bodyguard căruia-i zicem Paul. În mai puţin de jumătate de oră, reuşim să intrăm. Cu întârziere de 1 oră faţă de ora stabilită pe afiş, ce-i drept, dar cu entuziasm cât să ne ţină treji o săptămână întreagă! Magic! Feţele schimonosite de frig şi de nervi afară se pierd instantaneu (şi se transformă!) în marea de fericire dinspre scenă...

- moment de reculegere pentru cei care, spun legendele, au aşteptat până după 1 noaptea ca să păşească în food court... -

Undeva după miezul nopţii, urcă pe scenă L'Orchestre de Roche - un toboşar, un chitarist, un bassist şi un omuleţ cu laptop şi bască. Dăm din cap în timp ce ciocnim primele beri în cinstea unei seri ce se anunţă memorabile: sună bine cvartetul, with all that electrofunk / progressive electronics mumbo jumbo. Dar pe măsură ce piesele se scurg, devine tot mai pregnantă senzaţia de hey, n-aţi mai cântat mai înainte piesa asta... de două ori?!? Totul aduce a jam session, a minimalism cu pretenţii. Totuşi, băieţii încheie în forţă - or fi berile absorbite rapid ori piesa mai agitată de pe final, dar lumea s-a mai încălzit şi a început să danseze. Adevărul e că, după calvarul de afară, toţi salivăm precum câinele lui Pavlov (Stelar!), aşteptând main event-ul. În altă dezordine de idei, drăguţă ideea din spatele L'Orchestre, dar parcă nu le-ar strica puţină variaţie în live-uri (o voce, de exemplu, susţinută de ceva voice effector?). De revăzut cu prima ocazie.


E trecut bine de ora 1. Vin Şuie Paparude! Eram tare curios cum vor suna fără Junkyard (din punctul meu de vedere, Şuie era Junkyard iar Junkyard era Şuie). Dar Bean, înlocuitorul său, umblat prin Blănoz şi prin mai sus amintiţii L'Orchestre de Roche, face o treabă de minune: e un adevărat flacon de Red Bull deghizat în om cu barbă şi sandale. Alături de Haute Culture, energizează de-a dreptul spectatorii, care mai că nu-şi iau zborul, judecând după numărul de mâini fluturate pe metru pătrat. Michi e, ca de obicei, tacticos, îşi savurează deja antologica ţigară de după laptopul doldora de sample-uri. Megabasuri. Jocuri de lumini. O să zburăm deasupra undelor crestate... Mulţimea e în delir, aceperişul dă să sară în aer. Îşi mai aminteşte cineva de animatoarele din spate, de la bar..?

După Şuie ne tragem puţin la bar, pentru refill şi pentru a mai schimba când 2-3 vorbe grele (ba despre animatoare, ba despre jetoanele pentru băuturi), când 2-3 glumiţe deocheate (ba despre hipstării tolăniţi pe podea, în spatele barului, unde nu se auzea mai nimic, darămite să se şi vadă, ba despre Haute Culture, al cărui rol pe scenă nu reuşisem nicicum să-l decriptăm - îi zic Umpluture într-un moment de sclipire/maliţiozitate gratuită...).

Ne întoarcem repede lângă scenă, însă, căci urmează Parov Stelar şi trupa sa. Fum, lumină albastră, proiecţii psihedelice, mulţimea flămândă, extatică, nerăbdătoare. Ovaţii peste ovaţii în timp ce siluetele membrilor se dezvelesc încet de norii de fum.

Parov ţopăie şi se bucură ca un copil în spatele celor 2 laptopuri ale sale, de parcă ar fi stabilit un nou record mondial la Solitaire. Andreas, bateristul, e grozav! 2 solouri şi suntem cu toţii electrizaţi. Bassistul, Stefan, e de departe cel mai serios - el duce greul, până la urmă. Totuşi, nu scapă ocazia să mai scoată din când în când limba celor din primul rând sau să le facă cu ochiul acestora de sub borul pălăriei sale. Ah, şi apoi mai e Beate... Ah, Beate. Ţinută sobră, vintage, mişcări provocatoare, modulaţii senzuale ale vocii, perfect controlate - ne îndrăgostim de ea instantaneu. Cineva de sub scenă o cere în căsătorie. La care ea, frumoasa Beate, cu o privire pe care se putea citi darling, spune: you can't afford me... Partea masculină a publicului se topeşte. Partea feminină, însă, e ocupată cu Max the Sax, care e... dement! He's goin' supernova! E ca un roboţel căruia i s-a stricat cipul de direcţie. Omnidirecţional, plin de viaţă, ne injectează pe toţi cu energia lui.
Piesele se aştern una după alta, amestecând breakbeat, electro, jazz, swing şi house într-un cocktail mai răcoritor decât un sorbet de lămâie. Rând pe rând, Matilda, Homesick, On My Way Now (Love Part 2), Fleur De Lille (dar şi piese noi, printre care am recunoscut The Mojo Radio Gang, de pe Coco) ne magnetizează: Parov şi trupa sa fac voodoo cu noi în ritm new jazz. Lovitura de graţie o dau cu sălbaticul Chambermaid Swing, interpretat şi la final, ca bis al bisului - moment în care sala ia foc.


După 4 îşi face apariţia şi DJ Mike Rigler, care preia ştafeta/laptopurile de la Parov pentru un fade out downtempo al unei seri magice. Din păcate, lumea nu mai e la fel de receptivă (funcţionăm toţi pe baterii auxiliare) şi de... numeroasă (jumătate din sală s-a golit după Parov Stelar and the gang). Totuşi, de apreciat: Bean, de la Şuie, urcă şi el pe scenă după vreo 20 de minute, pentru emceeing. Cu ultimele jetoane şi cu ultimele puteri ne facem de cap pentru încă vreo jumătate de oră... Magic people, voodoo people!

::

La 5 eram deja afară. Autobuzul către Piaţa Mihai Viteazu dădea afară de oameni şi de veselie. Am luat-o şi noi către casă, încărcaţi cu postere şi cu amintiri-polaroid despre magic 26. Ne-am (pre)lungit agale în noapte, într-un Cluj care abia ce se trezea...


În loc de concluzie:

- coada de la intrare
- lipsa unei garderobe (deşi e cam complicat la 3000 de oameni...)
- coada de la intrare
- sunetul se pierdea rapid dacă te îndepărtai de scenă; în spate auzeai doar ecouri înfundate

+ selecţie fină de artişti de primă mână
+ Parov Stelar! Parov Stelar! Parov Stelar!
+ atmosferă
+ locaţie inedită, încăpătoare
+ preţ mic al biletului
+ preţuri rezonabile la bar
+ spre dimineaţă, autobuze gratuite către oraş
+ Diesel Club pare să intenţioneze să repete figura


BONUS: Poze! Poze! Poze!

pseudo[occidentalisme]

Mergem înainte.
Căci înainte era mai bine.

Nu suntem prea diferiţi, noi şi occidentalii.

Adunăm fânul în căpiţe şi-n clăi. Ei în baloturi. Ţiganii noştri călătoresc în căruţe. Ai lor, în rulote. Şi ei au măturători de stradă, doar că li se zice techniciens de surface. Mda, reducând totul la absurd esenţă, vorbim de diferenţe de suprafaţă, de ambalaj. Avem şi noi iPhones în buzunare (ce-i drept, asortate cu portmonee Qianxilu) şi conducem şi noi Audi A6 (pe bancheta cărora transportăm, uneori, traiste de rafie cu brânză...). Ca şi ei, încercăm mai mereu să fugim de noi şi-ale noastre. Avem şi noi viziuni solide despre orice, de la politică până la muzică (doar tot românul s-a născut poiet!). Bem şi noi ceai (bine, recunoaştem, mult muşeţel şi coada şoricelului) şi mai nou facem şi yoga (tot numai de dragul de a poza).

Serios vorbind, chiar nu suntem prea diferiţi, noi şi occidentalii. Doar că începem prea des discursurile noastre cu nu.

[these are my twisted words]

just because I'm losing
doesn't mean I'm lost...

:: Cum ar fi arătat Amintirile din copilărie dacă erau scrise astăzi? (Pe principiul - Tu eşti Mircea? / - Nu...) Nu ştiu alţii cum sunt, da' sincer... nici nu mă interesează.

:: Nu-mi place să scriu Justified. By aligning left păstrez, printre rândurile de pixeli, din sinceritatea scrisului de mână.

:: În ultimii ani m-am înălţat într-atât încât nu mai încap în nici un pat. Adevăru'i că, pe măsură ce creşti, lumea asta se transformă, încet-încet, din leagănul ocrotitor al copilăriei într-un pat (tot mai) strâmt, cu cearşafuri albe şi reci.

:: Sondele de petrol sunt doar nişte metronoame uriaşe. Nişte aparate care ne arată pulsul Terrei. Într-o bună zi se vor opri...

:: Prefer omul care face clubul, nu clubul care face pe om.

:: Acel până ce moartea ne va despărţi din finalul jurămintelor de dragoste e cu desăvârşire perimat. De înlocuit cu mult mai pragmaticul/actualul până ce BMW-ul ne va despărţi.

:: Banner pe ceva site obscur. Făcea reclamă la un film triplu X ce se numea In Diana Jones.

:: În loc de aceeaşi Mărie, cu altă pălărie, aceeaşi mâţă, cu altă ţâţă.

:: Să facem să fie bine la toată lumea. Ce-or zice oamenii? Aşa se cuvine. Să fim în rând cu lumea. Toate astea mă omoară. Pe mine, mă, m-.

:: Atunci când văd o Honda CR-V mă gândesc întotdeauna la Constantin Roman-Vivu.